|
FORME specializate de MASAJ:
MASAJ
Scopul terapiilor manuale
Masajul este o prelucrare metodică, bine sistematizată, a părţilor moi ale corpului, prin acţiuni manuale sau mecanice, în scop fiziologic, profilactic şi terapeutic.
Scurt istoric
Masajul este unul din cele mai vechi şi mai instinctuale dintre practicile de vindecare şi a fost folosit de la începuturile omenirii. Cu peste 4500 de ani în urmă, masajul era menţionat în Nei Jing sau Tratatul de Medicină Internă al Împăratului Galben.
Pentru medicii din antichitatea greacă sau romană, masajul constituia unul din principalele mijloace de domolire a durerii.
Hipocrate (sec V î.e.n.), părintele medicinei moderne” scria: „Medicul trebuie să aibă experienţă în multe privinţe, dar fără doar şi poate în privinţa masajului ...Căci masajul poate întări o încheietură care este prea slăbită şi poate slăbi o încheietură care este prea înţepenită”.
Cuvântul „masaj” a început să apară în vorbirea curentă în jurul anilor 1800 şi reprezintă un termen tehnic universal înlocuind toate denumirile anterioare existente în fiecare ţară. În greaca veche cuvântul masein înseamnă a frământa, în arabă mass = apăsare scurtă, iar cuvântul mases din ebraică defineşte termenul de apăsare.
În Europa, în perioada Evului Mediu, puţine lucruri s-au auzit despre masaj, din cauza dispreţului faţă de plăcerile carnale. Interesul faţă de această artă a fost resuscitat în secolul al XVI lea, în principal datorită operei doctorului francez Ambrosie Pare. Apoi in secolul al XX lea, suedezul Per Henrik Ling a pus la punct un sistem care l-a sintetizat din cunoştinţele sale de gimnastică şi fiziologie şi din tehnicile chineză, egipteană, greacă şi romană. În 1813 a fost înfiinţat la Stockolm primul colegiu care oferea ore de masaj ca parte a programei şcolare şi de atunci au luat fiinţă pe întreg continentul institute şi staţiuni de odihnă care includeau şi masajul.
La noi în ţară, masajul se practică din trecutul cel mai îndepărtat, în scopul întăririi sănătăţii şi a rezistenţei organismului, pentru combaterea oboselii şi tratamentul unor boli, accidente sau deficienţe fizice.
Primii medici care au introdus masajul în clinici au fost medicii ortopezi, chirurgi, reumatologi.
În 1885 a apărut lucrarea „Acţiunea fiziologică şi tratarea câtorva maladii”, care cuprinde descrierea, tehnica şi efectele aplicării masajului în tratarea reumatismelor, nefritelor, nevralgiilor.
În Transilvania masajul s-a dezvoltat în timpul activităţii profesorului Marius Sturza; în 1940 apare primul curs de masaj „Masajul, tehnică, efecte, aplicaţiuni”, redactat de profesorul Ionescu, părintele masajului modern. Pe lângă o serie de lucrări s-a evidenţiat şi ca un mare practician, integând masajul alături de celelalte mijloace ale culturii fizice medicale.
Principiu
Aplicarea masajului în scop fiziologic îmbunătăţeşte proprietăţile fizice ale ţesuturilor şi stimulează funcţiile importante alte organismului, cea mai importantă fiind circulaţia de întoarcere a sângelui din vene şi capilare şi a limfei din vasele limfatice.
Prin aceste efecte, masajul a devenit o metodă uzuală de refacere a organismului, în special în activitatea sportivă. Aplicarea masajului în scop profilactic urmăreşte păstrarea şi întărirea sănătăţii precum şi creşterea rezistenţei organismului la oboseală.
Diagnostic
Diagnosticul se efectuează prin anamneză (convorbirea cu pacientul privind apariţia şi evoluţia simptomelor) şi examinarea:
- pielii şi ţesutului cutanat : vizual - culoarea, granulaţia, relieful, aspectele patologice; prin palpare – temperatura, umiditatea, grosimea, mobilitatea, consistenţa şi elasticitatea, sensibilitatea, aspecte patologiceş
- ţesutului muscular : prin palpare – volumul, sensibilitatea, tonusul, exitenţa fibrozelor sau a altor probleme (hematoame, stări inflamatorii, rupturi musculare, etc)
- tendoanelor: prin palpare – durerile inserţiei, rupturi şi tumori
- articulaţiilor : prin palpare – ligamentele, capsula, sinoviala, interlinia articulară
- circulaţiei: vizuală şi prin palpare – existenţa edemelor, tulburărilor trofice, a durerilor sau a unor adenopatii
- sistemului nervos – testarea sensibilităţii prin convorbire, vizual şi palpare
- organelor din cavitatea abdominală- prin palpare
Tratament
Principalele scopuri urmărite în timpul aplicării masajului, din care derivă efectele necesare rezolvării majorităţii abordărilor terapeutice, sunt:
- scopul circulator
- scopul relaxator, sedativ
- scopul stimulativ
Abordarea aplicării masajului se face în următoarea succesiune: pe întregul organism, în sensul stimulării reechilibrării neurovegetative, la distanţă de regiunea afectată cu efect reflex, pe regiunea afectată cu scop de pregătire a următoarei intervenţii, pe regiunea afectată, cu scop strict terapeutic-recuperator apoi procedee de susţinere şi întărire a efectelor etapei terapeutice şi procedee de calmare-liniştire sau stabilizare a efectelor urmărite şi obţinute în cadrul şedinţei.
Efectele masajului depind de felul cum sunt succedate, îmbinate diversele procedee tehnice.
Durata unei şedinţe de masaj variază după necesitate; uneori sunt agreate proceduri lente care prelungesc durata masajului, alteori manevrele scurte, vii, cu intensitate crescută.
Numărul şi frecvenţa şedinţelor sunt determinate de necesităţi şi fixate de către medic.
Tehnici de masaj
Masajul poate fi;
1. Masaj manual – forma cea mai veche şi cea mai eficientă
2. Masaj mecanic – cu diverse instrumente şi aparate: aparat de masaj vibrator, aparate electrice sau mecanice pentru masaj local superficial, aparate cu dispozitive tip ventuze care fac o presiune negativă;
Dupa profunzimea structurilor masate, masajul poate fi:
- masaj somatic sau periferic – se adresează părţilor moi ale corpului
- masaj profund sau al organelor – se adresează ţesuturilor şi organelor din interior şi părţilor la care pătrunde indirect
După aria de întindere şi durata de prelucrare a părţilor moi, masajul somatic poate fi:
- masaj somatic general – prelucrarea întregii suprafeţe a corpului, durează 30-45 minute
- masaj somatic parţial – masaj efectuat pe regiuni: spate, torace, abdomen, faţă, etc. , 10-15 min;
Masajul se realizează pe piele umedă, cu diverse soluţii sau cu apă, cu săpun, uleiuri, creme, pomezi, sau pe piele uscată.
Manevrele folosite în masaj, numite după felul mişcărilor executate sunt:
- principale (netezirea, fricţiunea, frământatul, tapotamentul sau baterea, vibraţia)
- ajutătoare (cernutul şi rulatul, presiunile şi tensiunile, tracţiunile şi scuturările, ciupiri, pensări, stoarceri, etc)
Arta masajului a evoluat într-o varietate de forme foarte specializate.
Dr. Ardeleanu Vasile practică, pe lângă forma clasică, prezentată mai sus, următoarele forme specializate de masaj:
REFLEXOTERAPIA
Scurt istoric
Nu se cunosc originile precise ale reflexoterapiei, dar este posibil ca aceasta să aibă cam aceeaşi vechime ca şi acupunctura, întrucât cele două practici au numeroase principii comune.
Este cert că în jurul anului 2330 î.e.n. era folosită în Egipt.
Originile moderne ale reflexologiei sunt mai bine cunoscute. În 1917, medicul american dr. William H. Fitzgerald a pus bazele acestei ştiinţe cu a sa „teorie zonală”. Aceasta presupune existenţa a zece zone energetice care împart corpul omenesc pe verticală, din cap până la tălpi. Aplicând presiune pe anumite părţi ale mâinilor cu propriile sale mâini sau cu diferite dispozitive mecanice, dr. Fitzgerald a descoperit că putea alina durerile din alte părţi ale corpului situate în aceeaşi zonă. Dar cea care a conferit actuala formă a reflexoterapiei a fost terapeuta americană Eunice Ingham, încurajată iniţial de dr. J.S. Rilez, medicul la care era angajată.
Ea a descoperit că labele picioarelor reacţionează mai bine la presiune decât mâinile şi le-a desemnat ca principală zonă de tratament şi a lucrat neîntrerupt pentru a transforma reflexologia într-o ştiinţă.
Principii
Ca ramură a medicinei orientale, reflexologia este ştiinţa zonelor reflexogene ale organismului situate pe suprafaţa corpului, în general la distanţă faţă de organele pe care le reprezintă. Organele sunt componente inseparabile în ansamblul organismului uman, având legătură vasculară şi energetică directă cu zonele corespunzătoare reflexogene.
Astfel, se cunosc zone de proiecţie la nivelul picioarelor, mâinilor, coloanei vertebrale, limbii, urechii, intestinului gros.
Reflexul este activitatea fundamentală a sistemului nervos, cu ajutorul căruia se reglează relaţiile dintre organe şi se stabilesc relaţiile dintre organism şi mediul înconjurător.
Componentele principale ale reflexologiei sunt: reflexodiagnosticul şi reflexoterapia
Diagnostic
Reflexodiagnosticul constă în identificarea punctelor sensibile şi dureroase din zonele reflexogene. Prin reflexodiagnostic se poate descoperi o suferinţă morfo-funcţională a organului corespondent, palpând zona reflexogenă, zonă foarte bogată în terminaţii nervoase şi vasculare.
În caz de suferinţă sau dereglări, punctele reflexe devin sensibile, respectiv dureroase la palpare, fiind sesizate de pacient şi diagnostician. Durerea este direct proporţională cu gravitatea şi vechimea afecţiunii organului corespondent.
Deşi palmele prezintă aceleaşi zone reflexogene ca şi tălpile, diagnosticarea în palme este greoaie şi mai putţin precisă, deoarece activitatea zilnică la care sunt supuse palmele duce la scăderea sensibilităţii.
Cea mai fidelă informaţie în materie de diagnosticare se poate obţine pirn palparea zonelor reflexe din tălpi.
Tratament
Reflexoterapia este componenta reflexologiei care se ocupă cu tratamentul prin masaj al punctelor reflexe diagnosticate ca fiind sensibile (dureroase).
Masajul se practică cu vârful degetului mare de la mână (policele) sau cu articulaţiile interfalagiene, într-o ordine care ţine seama de ecoul biologic al fiecărui organ reprezentat.
Prin masaj se facilitează circulaţia sangvină, accelerând transportul toxinelor spre organele de eliminare sau de detoxifiere. Perturbarea circulaţiei în zonele reflexe face ca suferinţa organului corespondent să avanseze.
Un tratament tipic de reflexoterapie durează cca 30 minute. Luând pe rând labele picioarelor, se acţionează asupra reflexelor de pe talpă, de pe părţile laterale şi de pe partea superioară a labei, folosind tehnici adecvate.
În general, practica a dovedit că sunt necesare aproximativ 15-20 de şedinţe pentru a contribui la ameliorarea sau vindecarea suferinţelor, în funcţie de fiecare organism.
Este foarte important ca şedinţele de tratament să fie executate cu 1-2 ore înainte de mese sau cel puţin la 2 ore după mese, pentru a putea dirija circulaţia sângelui spre organele afectate.
Tehnica
Priza de bază se realizează prin folosirea ambelor mâini: o mână de sprijin care ţine ferm piciorul permiţând astfel relaxarea acestuia şi o mână activă, care acţionează asupra zonelor reflexe, având o mişcare dinamică şi fluentă; miscarea nu se realizează numai din degete, ea este iniţiată din mijlocul palmei iar contactul se realizează prin pulpa degetelor.
Efectele masajului reflexogen
Principalul efect şi cel mai important este relaxarea musculară şi nervoasă.
Un alt efect este restabilirea armoniei şi homeostaziei tuturor funcţiilor organismului: - ameliorarea circulaţiei sangvine şi limfatice
- îmbunătăţirea funcţionării sistemului nervos
- reglarea diurezei
- activarea peristaltismului intestinal, etc.
Contraindicaţii
-stări febrile, boli infecto-contagioase şi dermatologice
- tuburări venoase şi limfatice acute
-afecţiuni care necesită intervenţii chirurgicale
-depresiile grave
- tulburări de sarcină
Masaj SHIATSU
Shiatsu vine din Japonia.
SHI înseamnă degete, iar ATSU presiune, apăsare.
Această artă şi-a primit numele actual pe la începutul secolului XX, cu toate că are o origine antică. Este o combinaţie unică de teorie medicală orientală clasică, a cărei istorie se întinde până la începuturile acupuncturii în urmă cu 4000 de ani, şi o bogată tradiţie vie de medicină populară.
principiul
Shiatsu, ca formă de terapie fizică, implică apăsarea pe punctele de acupunctură cu scopul de a echilibra energia corpului şi de a favoriza o stare de sănătate generală.
Totuşi, apăsarea punctelor de acupuctură nu se face punctual, ca în presopunctură, ci liniar, de-a lungul meridianelor, apropiindu-se mai mult de tehnica masajului.
Diagnostic
Diagnosticul îmbină tehnicile de diagnostic ale acupuncturii cu cele ale masajului.
Tratament
O şedinţă de tratament durează circa 30 min şi constă în aplicarea tehnicii specifice de masaj, în mod sistematic, pe tot corpul, de-a lungul meridianului sau a meridianelor energetice identificate ca fiind dezechilibrate.
Tehnica
Se utilizează două tehnici principale: presiunile şi tracţiunile
Atunci când apasă, maseurul se foloseşte nu de forţa sa musculară, ci de greutatea propriului corp.
Segmentele cu care se execută presiunea în shiatsu sunt: policele, faţa externă a indexului şi internă a policelui, palmele, coatele şi genunchii. Segmenul utilizat depinde de zona corpului pe care se execută presiunea şi de tehnica adecvată.
Shiatsu este o formă dinamica de masaj, varietatea lui constând atât în utilizarea diferitelor segmente (mâini, coate, genunchi şi picioare) cât şi în durata şi profunzimea presiunii sau în poziţia membrelor primitorului.
Efectele unu masaj shiatsu bine făcut îmbină efectele pozitive ale stimulării punctelor de acupunctură cu cele ale îmbunătăţirii circulaţiei sangvine de la masaj.
TERAPIA MANUALA : OSTEOPATIA, TERAPIA DE ÎNDREPTARE A COXALELOR, CHIROPRACTIA
principiul
Aproape toţi oamenii au coxalele mai mult sau mai puţin dislocate. Din cauza dislocării coxalelor, coloana vertebrală curbată apasă pe nervi şi produce perturbări ale funcţiei muşchilor, articulaţiilor şi viscerelor. Dislocarea coxalelor este cauza principală a durerilor de şold şi umăr, a bolilor organelor interne.
Terapia manuală este o metodă de tratament pentru îndreptarea oaselor întregului corp, pentru relaxarea muşchilor şi a ţesuturilor conjunctive, pentru îndepărtarea radicală a bolilor. Metoda are în centrul atenţiei coxalele.
Preluând avantajele diferitelor tipuri de masaje, metoda reaşează oasele în articulaţii şi le fixează prin tragere, îndreptare şi apăsare verticală, sporind astfel mult efectul curativ.
Diagnostic
Linia umerilor şi linia ce uneşte coxalele sunt orizontale la oamenii cu oasele şoldurilor normale, fie că se stă în picioare, fie că se stă culcat. Atunci când liniile umerilor şi a coxalelor nu mai sunt orizontale ci sunt ridicate spre dreapta, spre stânga sau una spre dreapta şi una spre stânga, atunci apar afecţiuni.
Dislocarea coxalelor, fie de dreapta, fie de stânga, produce modificări pe faţă şi în celelalte părţi ale corpului şi în mişcările acestora.
Diagnosticul se pune inspectînd faţa, cât şi corpul în diferite poziţii: culcat ventral, culcat dorsal, culcat lateral, şezând pe scaun, poziţia stând în picioare, stând în genunchi, coborârea scărilor, etc.
Medicul experimentat vă poate privi câteva secunde cum mergeţi când intraţi cabinet, cum staţi în picioare în faţa lui şi cum vă aşezaţi, ca să îşi facă deja o idee privind afecţiune existentă.
Tratament
Această terapie este un fel de metodă de exersare. Diferită de exerciţiile obişnuite de vindecare, ea este un exerciţiu pe care nu-l poţi face tu însuţi, ci necesită intervenţia altei persoane.
Terapia echivalează cu un exerciţiu care consumă atâtea calorii câte sunt necesare pentru o alergare de 1500 m. Efectiv, după ce fug 1500 m, bolnavii dispneizează şi inima lor bate puternic; dar pacienţii care primesc terapia se simt bine, pentru că inima lor bate regulat, muşchii li se relaxează şi sângele circulă bine, iar unii dintre ei pot adormi uşor.
Astfel, terapia duce la apariţia aceluiaşi efect al mişcării ca şi cum aţi fi fugit 1500 m, fără a încărca inima şi fără a încorda muşchii, şi îndreaptă oasele dumneavoastră dislocate.
Tratamentul se face sistematic.
Pentru o terapie a unei afecţiuni, tratamentul constă în 10 şedinţe, primele 4 săptămânal, următoarele 4 la două săptămâni, iar ultimele două la interval de o lună faţă de şedinţa precedentă.
Pentru o terapie preventivă, tratamentul aplicat la 2-3 luni este suficient.
Tehnica
Terapia de îndreptarea a coxalelor are în total o sută de mişcări. Cel mai bine este ca terapeutul să le execute pe toate în timpul tratamentului.
Se îndreaptă pe rând:
-articulaţiile umerilor şi a vertebrelor toracice
-coloana vertebrală
- vertebrele toracice inferioare şi lombare
- masarea muşchilor sacro-spinali superiori
- masarea vertebrelor dorsale
- indreptarea articulaţiei sacro-iliace drepte
-înreptarea articulaţiei sacro-iliace stângi
- indreptarea articulaţiei coxale stângi
-îndreptarea articulaţiei coxale drepte
Scopul terapiilor manuale
În textele antice de medicină orientală se spune că omul şi natura sunt una. Acest lucru înseamnă că ambele sunt părţi ale marelui univers.
Separarea de natură aduce un sentiment de înstrăinare şi este începutul bolilor fizice, emoţionale şi fiziologice.
Unica atitudine a terapeutului este de a-i aminti omului de sursa dezechilibrelor lui. Este relativ uşor să îndepărtezi simptomele unei boli. Totuşi nu acesta este scopul principal.
Tratamentul este menit doar să restabilească echilibrul dintre om şi univers, existent la un moment dat.
Terapeutul devine însă o oglindă care reflectă adevărata cauză a dezechilibrului.
De aceea, pentru a obţine o vindecarea de lunga durată, pacientul trebuie să se trateze singur mai departe, reintrând în armonia cu natura. Boala nu este nici bună, nici rea. Este doar un avertisment dat de univers, un semnal de alarmă privind dezechilibrul şi dizarmonia din viaţa noastră. Este un mecanism natural de auto-protecţie.
O persoană inteligentă receptează aceste semnale de alarmă, reflectă asupra lor, asupra cauzei spirituale, emoţionale, fiziologice şi fizice a problemei apărute.
|